Este evident astăzi că a considera „un bun educator” doar pe acela care posedă solide competenţe cognitive echivalează cu o încremenire în tipare ce şi-au dovedit de mult timp ineficienţa. Dacă ne dorim o educaţie de calitate este absolut necesar să ne asumăm, ca obiectiv prioritar, formarea unor educatori competenţi, pregătiţi să exercite multiple roluri şi reprezentând, în mod autentic, modele absolute pentru preşcolarii/ elevii pe care îi îndrumă.
Formarea continuă, ca și cea inițială, trebuie să vizeze instrumentarea cadrelor didactice cu un set de competenţe care să le permită acestora nu numai să transmită eficient informaţiile, ci şi să interacţioneze optim cu preşcolarii/ elevii, să soluţioneze adecvat stările tensionale sau conflictuale din spaţiul grupei de preşcolari/ clasei de elevi, să-şi gestioneze adecvat propriile emoţii, conştientizând permanent că reacţiile, comportamentele, atitudinile lor au un impact major asupra preşcolarilor/ elevilor.
Dezvoltarea inteligenţei socio-emoţională este una dintre nevoile de formare identificate în activitatea pe care o desfăşurăm ca inspector pentru învăţământul primar/ca profesor metodist în cadrul Casei Corpului Didactic Dâmboviţa/ca profesor consilier şcolar în cadrul CJRAE Dâmboviţa.  Subiectul este unul de actualitate,   inteligenţa socio-emoţională fiind încă un concept extrem de mediatizat, supus unor numeroase controverse între recunoscuţi specialişti din diverse domenii: management organizaţional, leadership, psihologie, sociologie. De asemenea, este recunoscut din ce în ce mai  mult rolul inteligenţei emoţionale în obţinerea succesului învăţării: inteligenţa emoţională este de două ori mai importantă decât IQ şi competenţele tehnice, iar nivelul inteligenţei emoţionale este direct proporţional cu nivelul valorii pe care îl ocupă” o persoană.